Pentru a realiza profunzimea infinită a teologiei mariologice în Ortodoxie și pentru a înțelege cu adevărat care este extensia doxologică a cinstirii Maicii Domnului în sânul poporului român dreptcredicios, trebuie să pătrundem în taina nașterii lui Hristos pe pământ, din Fecioară, care este arhetipul veșnciei, ca naștere eternă a lui Hristos în inima sfinților.
Maica Domnului este icoana Bisericii lui Hristos . În ea, vocația umanității de a naște spiritual pe Dumnezeu se împlinește în maniera unică și ipostatică a Întrupării. Maria este paradigma oricărui iubitor de Dumnezeu care devine Biserică a prezenței Lui în lume.
Născătoarea de Dumnezeu este omul integral care primește prezența lui Dumnezeu în sine. Ea însă biruiește în mod arhetipal „hotarele firii“ pentru că în ea se împletesc valorile ireductibile ale fecioriei și maternității, făcând din ea omul eshatologic plenar, care împlinește în ea darul făcut umanității de către Dumnezeu dintru început: acela de a se uni cu El după har .
Diversitatea numirilor și adâncul teologic al hermeneuticii patristice închinate Maicii Domnului cuprind deopotrivă și dimensiunea ei tipologică, de Mamă a tuturor celor vii, prin faptul că este Mamă lui Hristos Care asumă în Sine întreaga umanitate . Efectivitatea arhetipală a Născătoarei de Dumnezeu este însă și efectivitate eshatologică, ea fiind rodirea în umanitate a lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni . Umanitatea culminează cu Fecioara Maria, care este persoana cea mai curată și neprihănită din neamul omenesc, alegerea cea de taină pentru Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul.
Această efectivitate multiplă cuprinde și puterea ei de Rugătoare pentru toată lumea, din interiorul Cerului lui Dumnezeu și cu îndrăznirea de mamă către Dumnezeu. Cel fără de început primește rugăciunile Maicii Lui cum primește orice fiu rugarea mamei sale.
Teologia timpului și a eternității este cuprinsă integral și integrator în persoana Maicii Domnului. Ea îi dăruiește trup și sânge și întreaga ei umanitate lui Dumnezeu Cuvântul care unește întru Sine timpul cu eternitatea în mod ipostatic și definitiv. Maica Domnului prezidează soborul liturgic și euharistic al Litughiei, pentru că stă de-a dreapta Fiului ei pe Sfântul Disc, semnificând unirea cerului cu pământul în umnitatea pe care ea i-a dăruit-o Mântuitorului Hristos: „Toți sunt evocați în rugãciune în jurul Trupului și Sângelui Domnului: cei vii, cei răposați, oameni și îngeri, în frunte cu Maica Domnului; între toți, Euharistia întărește comuniunea. Aceastã unitate în trupul Domnului se înfãptuiește prin lucrarea Duhului, Care e chemat prin epiclezã și Care e activ în actul prefacerii și în împărtășire, întrucât trupul Domnului coborât pe altar e un trup pnevmatizat și Duhul Sfânt e Duhul comuniunii între Hristos și noi“ .
Maica Domnului este deci Biserica în care s-a plămădit această unire, care durează pentru veșnicie. De aceea, viața Maicii Domnului este o sărbătoare a timpului înveșnicit de Hristos, iar virtuțile ei născătoare de Dumnezeu sunt modelul uman și accesibil de închinare a vieții lui Hristos în Cruce, Moarte și Înviere.
Prin sufletul Maicii Domnului a trecut, covârșită de iubire, toată durerea lui Dumnezeu pentru miile de morți ale lumii. De aceea, cultul Maicii Domnului este reflexul fundamental ontologic de maternitate a Bisericii, mama noastră spirituală. În iubirea Maicii pentru Fiul ei rezidă toată iubirea umanității pentru Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae vorbește despre solidaritatea lui Hristos cu toate durerile lumii și străvede lumina vindecătoare a învierii în fiecare moarte fără de vină: „Există o profundă solidaritate a lui Hristos cu întreaga desfășurare a vieții omenești de pe pământ. Hristos suferă cu toată omenirea și în ea se manifestă strădania lui pentru desăvârșirea noastră, chiar dacă nu întâlnește totdeauna și colaborarea strădaniei noastre. El se străduiește ca toți să ne încadrăm în El, pentru ca să se poată supună întreg, adică cu toate mădularele trupului Său, lui Dumnezeu Tatăl“ .
Dacă de la zidirea lumii, Dumnezeu ține în brațele Sale pe om, prin Întrupare, rațiunile firii se inversează, omul prin cea mai curată și smerită mlădiță a sa Îl ține în brațe pe Dumnezeu. În icoana Bisericii cu Maica Domnului ținând în brațe pe Hristos este cuprinsă toată taina cea din veac ascunsă și nepătrunsă a iubirii lui Dumnezeu Care Se face prunc și este născut și hrănit de o Fecioară pentru mântuirea noastră. Hristos Pruncul întrupează în sine toată puterea și smerenia lui Dumnezeu, Care se face vulnerabil din iubire și primește umilința de iubi până la moarte și până în veșnicie pe oamenii care îl pot refuza sau respinge. Hristos nu încetează de a iubi veșnic pe oamenii care Îl răstignesc pe El în frații lor, dar această iubire veșnică nu se aplică siluind libertatea acestora, ci rămâne mereu iubirea rănită și neîmpărtășită a lui Dumnezeu pentru păcătoși .
Rugăciunea Mamei izvorăște așadar din inima ei plină de iubire care naște viață. Iubirea adevărată este în mod necesar născătoare și euharistică. Cu atât mai mult, iubirea Mamei lui Dumnezeu este o iubire care nu trece, ci perseverează jertfelnic în inima ei pe măsură ce umanitatea ei dăruitoare se îndumnezeiește dăruind viață omenească lui Dumnezeu. În Maica Domnului gravidă cu Dumnezeu, inima Domnului și inima omului au bătut și bat laolată pentru veșnicie: „Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine“ (Luca 1, 28). Timpul semnificat de bătăile inimii se cunună așadar cu veșnicia lui Dumnezeu, Care ia chip de om în pântecele înmiresmat de feciorie al Mariei. De asemenea, Biserica rezonează mistic la durerea Mamei sfinte atunci când și-a văzut Fiul murind pentru păcatele lumii. Pentru o mamă, fiul care moare în chinuri rămâne o rană de nevindecat. Nimic din cer și de pe pământ nu îi mai poate alina plânsul. Ființa ei devine plângere, iar rațiunile vieții ei trec prin durerea de-și vedea rodirea de viață murind. În lumea noastră, mamelor cărora le-au murit copiii nu li se mai poate spune nimic. Orice cuvânt este prea puțin sau prea mult pentru a seca izvorul de lacrimi: „Glas în Rama s-a auzit plângere și tânguire și țipăt mult. Rahila plângea pe fiii săi și nu voia să se mângâie pentru că nu mai sunt“ (Ieremia 31, 15; Matei 2, 18). Aceată durere a Maicii Domnului o face atât de înțelegătoare către toate durerile lumii, iar Învierea Fiului ei este Crucea durerii înviate în lumina lui Dumnezeu.
Textele liturgice ale sărbătoarilor mariologice cuprind devoțional și mistic toată această tensiune de lumină a unirii dintre om și Dumnezeu în pântece de fecioară.
Dimensiunile teologice ale fecioriei Maicii Domnului exprimă toată istoria Biserici de după ea, în încercarea ei de a primi pe Dumnezeu. Fecioria înseamnă fidelitate a credinței care nu vede, dar simte evidența spirituală a Mirelui ceresc, înseamnă efort și luptă ascetică pentru tăierea din sine a rădăcinilor plăcerii și durerii, înseamnă bucurie de taină pentru nunta cea nevăzută care începe în timp și se sfârșește în eternitate. Fecioria Maicii Domnului este punctul culminant al vocațiilor feciorelnice ale naturii umane, pentru că în ea, iubirea de Mirele ceresc a rodit nu doar spiritual, ci ipostatic pe Fiul lui Dumnezeu . Fecioria este deci o virtute mai presus de fire în care veșnicia lui Dumnezeu se transmite prin har oamenilor care vor să persevereze în iubirea lui și să își transforme viața în priveghere pentru înviere.
Maternitatea este virtutea iubirii responsabile, care folosește mijloacele firești pentru a atinge vocația împreună creatoare cu Dumnezeu. În inima maicii se ascunde toată iubirea ei pentru firescul născător al umanității și deschiderea de mamă pentru a dărui viață și a menține viața prin jertfă continuă: „Taină minunată și neobișnuită văd, cer fiind peștera, scaun de Heruvimi Fecioara, ieslaea sălășluire, întru care S-a culcat Hristos Dumnezeu, pe care lăudându-L Îl slăvim“ .
Sufletul înfiorat de iubire al mamei jertfește întreaga lume pe altarul iubirii fiului ei, și orice valoare a acestei lumi piere în fața izvorului de jertfă care inundă inima ei: „Rai de taină ești Născătoare de Dumnezeu, care ai odrăsliit nelucrat pe Hristos, întru Care pomul Crucii cel de viață purtător, pe pământ s-a sădit, Pentru aceasta acum înălțat fiind, închinându-ne lui pe tine te mărim“ .
În Maica Domnului coexistă și lucrează toate aceste dimensiuni ale fecundității firești și ale fecioriei mai presus de fire. Dacă fertilitatea maternă poate fi considerată o metaforă a temporalității, fiind firescul spre care merge organismul uman femeiesc în drumul său prin viață, fecioria ca transfigurare a maternității firești în maternitate spirituală și hristoforă este metafora veșniciei care este mereu aceeași în neschimbarea purității ei. Maternitatea schimbă trupul și-l supune legilor îmbătrânirii, iar fecioria transformă aceste energii în efort pascal de înnoire spirituală permanentă.
Fecioria născătoare a Maicii lui Dumnezeu include și transcende timpul și eternitatea, pentru că Maria primește în sine pe Dumnezeu Cel feciorelnic în pântece fecioresc, arătând că Dumnezeu Se poate naște ca Om din Fecioară, fără a avea nevoie de unirea cea firească în care și-a făcut loc după căderea în păcat întunecarea pătimitoare a posedării de celălalt.
Punctul comun al sărbătorilor mariologice este de altfel iubirea maternă a Bisericii față de Hristos, tandrețea infinită ce s-a țesut între Fecioara și Iisus fiind transmisă prin Duhul Sfânt, prin care „iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre“ (Romani 5, 5). Sărbătorile Maicii Domnului sunt sărbători ale iubirii împărtășite, în care bătăile inimii lui Hristos bat în același ritm cu bătăile Maicii din care El Și-a luat trupul.
În această perspectivă a iubirii, Apostolul Pavel aseamănă durerea Bisericii față de cei necunoscători sau rătăciți ca pe niște dureri ale nașterii: „O, fiii mei, pentru care sufăr durerile nașterii până ce Hristos va lua chip în voi“ (Galateni 4, 19). Intrarea în Trupul eclesial al lui Hristos este o biruință a iubirii asupra firii și presupune durerea smulgerii de trecut, de căderea progresivă pentru a moșteni nestricăciunea.
Praznicul Adormirii Maicii Domnului arată că demnitatea de Născătoare de Dumnezeu a Mariei este o realitate veșnică. Iubirea ei este maximală și dumnezeiască pentru că ea a iubit de Dumnezeu cum își iubește omul pe fiul său, cu iubire de mamă, iar pe Omul – Hristos L-a iubit ca pe un Dumnezeu. Sângele ei feciorelnic a devenit prin zămislire Sângele lui Dumnezeu întrupat, iar inima ei bate în consonanță cu inima pruncului ei veșnic.
Maica Domnului este dovada supremă a flexibilității spirituale a legilor firii create și persoana în care, în mod profetic și tipologic, eshatonul se realizează ca taină a fecioriei și a vieții: „Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit de Dumnezeu Născătoare, mutatu-te-ai la viață ceea ce ești Maica vieții și cu rugăciunile tale izbăvești din moarte sufletele noastre – Εν τή Γεννήσει τήν παρθενίαν εφύλαξας, έν τή Κοιμήσει τόν κόσμον ού κατέλιπες Θεοτόκε, Μετέστης πρός τήν ζωήν, μήτηρ υπάρχουσα τής ζωής, καί ταίς πρεσβείαις ταίς σαίς λυτρουμένη, εκ θανάτου τάς ψυχάς ημών“ . Prin Nașterea lui Hristos în inima omului, fecioria duhovnicească devine temeiul nașterii spirituale (așa cum monahii și monahiile sunt numiți părinți și maici), iar moartea ca adormire a trupului în Dumnezeu devine poartă a vieții veșnice împreună cu Hristos Care a biruit moartea pe vecie.
Mutarea Maicii Domnului „de la moarte la viață și de pe pământ la cer“ este întorcerea ei firească la Fiul ei pe care L-a iubit cu iubire veșnică. De aceea, Biserica o numește „Maica vieții“ și „raza zilei celei de taină“ .

Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati

Categoria: Articole

Vizualizari: 429