La câţiva paşi de Ploieşti, Mănăstirea Ghighiu ascunde o mare comoară spirituală: icoana Maicii Domnului „Siriaca”, icoană grabnic ajutătoare, ce nu încetează nici astăzi a face minuni de vindecare şi de întoarcere la credinţă.

Povestea acestui mare dar făcut de fraţii noştri ortodocşi din Siria se întretaie mistic şi lucrător cu o altă bogăţie tainică a mănăstirii: Izvorul Tămăduirii, izvor ce a străpuns învelişul de beton, turnat din ordinul comuniştilor, chiar în clipa aducerii icoanei în mănăstire, iar astăzi picură sau izbucneşte în coloane înalte de câţiva metri, după credinţa fiecărui om în parte.

În orice moment al zilei, Mănăstirea Ghighiu e închisă sub un clopot transparent de linişte. Măicuţele sunt la chilie, făcându-şi pravila de peste zi. Când şi când, în dreptul porţilor de stejar masiv, opreşte câte o maşină. Oamenii se abat din drum şi intră curioşi în biserică, atraşi de faima fără egal a icoanei Maicii Domnului „Siriaca”. E o icoană aparte, tulburătoare şi plină de forţă. Din orice colţ ai privi-o, Măicuţa Domnului pare că te urmăreşte cu ochii ei plânşi, îngreunaţi de durere şi, brusc, fără să înţelegi prea bine ce se întâmplă, nu te mai simţi singur. Ai cu cine vorbi. Ai cui cere sfat şi ajutor.

E una din puţinele reprezentări în care Măicuţa suferă, pare întristată amarnic de suferinţele Fiului şi păcatele oamenilor. Jos, la baza gâtului (după o străveche modă athonită), se înşiruie puzderie de lănţişoare şi inele de aur, ca semn de mulţumire şi recunoştinţă pentru toate minunile săvârşite prin mila şi rugăciunile Sfintei Fecioare. Alături, în strana din dreapta, discretă ca o umbră, o maică îşi face canonul de rugăciune. Veche în mănăstire cum este, la cei 80 de ani ai săi, maica a văzut cu ochii ei nu numai vindecări şi împliniri minunate, dar, peste toate, a apucat să trăiască, în toată intensitatea clipei, momentul intrării Sfintei Icoane în biserica Ghighiului. Totul s-a întâmplat în 1958. Adusă din Siria şi dăruită mănăstirii de episcopul Vasilios Samaha, icoana zugrăvită pe lemn de santal săvârşise deja prima minune, cerând în vis să fie adusă în România, chiar la Ghighiu, nu în altă parte. Povestind şi amintindu-şi toate câte au fost în acea perioadă, maica cea bătrână cade pe gânduri. E limpede că nimic, dar absolut nimic nu e întâmplător. Pe vremuri, în spatele mănăstirii era un izvor tămăduitor, cu apă rece şi bogată, care ţâşnea chiar pe locul unde, se zice, ar fi călcat Maica Domnului, poruncind logofătului Coresi să ridice din nou mănăstire, cea veche fiind în ruină. Izvorul mai este şi astăzi, dar, parcă pe măsura credinţei noastre, a mai sleit, abia picură, cam cât s-ar umple o sticlă într-o oră.

Da, orice ar fi şi orice s-ar întâmpla, maica nu poate să uite. Pe 25 februarie 1958, când alaiul arhiereilor, în frunte cu patriarhul Justinian, a intrat în biserică, monahiile au încremenit de uimire. Nu numai că procesiunea era de o mare trăire emoţională, dar, la un moment dat, fără nici o explicaţie, oaspetele sirian, episcopul Samaha, a izbucnit în plâns. Cu lacrimile şiroind amarnic pe obraji, a căzut în faţa icoanei şi a început să-şi ceară iertare Maicii Domnului că a luat-o de la locul ei, că necredinţa oamenilor a alungat-o din Siria, din biserica ei. Cei de faţă au amuţit.

Din toate minunile, cea mai grea şi mai răscolitoare este pocăinţa şi darul lacrimilor, roua sufletului şi rugăciunea cea adevărată a inimii. De fapt, numai prin lacrimi putem discuta cu Dumnezeu. Ţâşnite din străfundurile necazurilor sau ale bucuriei, lacrimile vorbesc singure. Se urcă slobode direct la cer.

Categoria: Articole

Vizualizari: 6